Memorii

Rhea Cristina: Cand si unde v-ati nascut dvs.?

Paul Dumitrescu: In Bucuresti, in data de 23 februarie 1925.

….

Rh. C.: Ce tip de educatie ati primit, acasa si la scoala?

P. D.: Noi am avut o educatie absolut curata. Adica, acei “7 ani de-acasa” nu erau vorba goala, mama statea si iti facea educatie acasa, iar tatal muncea si aducea bani. Tatal meu era comerciant, nu aveam probleme de existenta. Eu eram singurul copil la parinti si nu-mi faceam griji in privinta viitorului, din punct de vedere financiar. Tatal meu imi repeta adeseori:  “Ai o singura meserie: Sa inveti carte! Nu iti cere nimeni nimic altceva!”

Sa stiti ca la noi, la Liceul “Gheorghe Sincai” exista un regim draconic. Calitatea invatamantului romanesc era extraordinara! Directorul scolii era un intelectual, pe nume Gheorghe Nedioglu, un profesor de elita, care ne preda limba romana. Era, totodata, si profesorul de limba romana al Majestatii Sale Regelui Mihai. Dupa ce s-a stins din viata, i-a urmat la conducerea scolii Virgil Arbore, profesor de istorie, de asemenea, o somitate, care era si titularul Catedrei de Istorie si la Regele Mihai.

Rh. C.: Poate fi comparata educatia pe care o primeati dvs. in acele timpuri cu cea din anul 2002?

P. D.: Nu cred ca puteti chiar realiza adevarurile de atunci. De ce? Pentru ca iti trebuie, intr-adevar, un mare efort de imaginatie, dar care, totusi, nu acopera in totalitate intregul camp de analiza.

Voi da doar cateva date lamuritoare in acest sens. Noi, elevii, purtam uniforma obligatorie de culoare kaki, din stofa ofitereasca, fiecare copil avea sapca, fiecare liceu avea culoarea sa distinctiva – la noi, la “Sincai”, emblematica era culoarea verde. Internatul nostru era finantat de Dimitrie Mociornita, un mare om de suflet si, totodata, un mare industrias al vremii. La Liceul “Gheorghe Sincai” veneau baieti care stiau carte, dar nu aveau posibilitati financiare acasa foarte mari. Mai mult decat atat: se platea o taxa si sustineai un examen de admitere foarte sever. Eu am intrat primul, cu media 9.33. In alta ordine de idei, la poarta internatului, intendentul “te trecea in revista” din punctul de vedere al tinutei exterioare: astfel, sapca nu aveai voie sa o tii cumva mai pe o ureche, trebuia sa fie in regula, pantofii sa fie perfect lustruiti, etc. Cu alte cuvinte, o disciplina foarte riguroasa, mai rau decat in Armata.

Apoi, intrai la curs. Fiecare elev avea un caiet de dictando, in care avea notate orele de curs, iar la finalul lor era scris: “Semmnatura corespondentului”. Ce insemna acest lucru? Secretarul liceului era un tip pe nume Soare, de o severitate draconica. Cei care erau din provincie locuiau fie la Internat (si de ei raspundea directorul Internatului), fie la gazde, in oras (pentru care raspundea Corespondentul). Cand primeai, sa zicem, nota 2 sau 10, aceasta era trecuta in carnet. A doua zi, cand veneai la scoala, dirigintele trebuia sa vada semnatura, faptul ca parintele copilului sau corespondentul acestuia a luat cunostinta de existenta acelei note. Asadar, nu puteai “sa sufli in front”. In plus, la cea mai mica greseala – de exemplu, te prindea pedagogul ca i-ai dat o palma unui coleg, te scotea la raport la ora 8.00 dimineata. Si nu-ti tremurau numai pantalonii de frica, ci si sufletul! Pentru ca nu te ierta nimeni. Erai pedepsit pe o perioada de 3 zile/ o saptamana/o luna si, in functie de gravitatea faptei comise, puteai fi chiar exmatriculat din liceu! Ceea ce, in ultimul caz, era echivalent cu repetentia, pentru ca existau si licee cu caracter particular, dar nu aveai voie sa te duci nici acolo!

Rh. C.: Ce va invatau in privinta dragostei de tara, a patriotismului?

P. D.: Noi am fost educati intr-un spirit, as zice, luminos. In primul rand, cunosteam pe de rost toate cantecele patriotice, incepand cu “Traiasca Regele!”.

Rh. C.: Erati obligati in acest sens?

P. D.: Nu, exclus acest lucru! Aveam serbari scolare. Noi le invatam in mod firesc, pentru ca le iubeam. Noi traiam fenomenul in sine! Nu era o chestie formala, precum a fost la tovarasii comunisti.

Rh. C.: Care era relatia <elev-profesor>?

P. D.: Tin minte, in momentul in care trecea un profesor pe culoar, iar tu, elev, erai in zona in acele momente, de recreatie, te lipeai rapid de perete, te inclinai adanc si salutai foarte respectuos. Erai de o reverentiozitate greu imaginabila astazi. Pe atunci, cadrele didactice erau toate profesori, in<stricto senso> al cuvantului: erau eleganti si foarte bine pregatiti in domeniul lor. Dansii nu faceau nici o concesie la capitolul “Carte”: ei gandeau <stii sau nu stii>, indiferent cine erau parintii tai. Daca ai invatat, finalizai studiile, daca nu, nu.

Erau doua clase pe atunci, A si B. Dupa prima jumatate de an, initial, se facea trierea copillor, iar dirigintele ii chema pe parinti la scoala si le spunea fiecaruia in parte ce sa faca – de pilda: “Domnule, fiul dumitale nu prea invata, spuneti-i sa fie serios, caci altfel va fi exmatriculat”, iar in cazul in care elevul vadea un total dezinteres sau neputinta pentru carte, diregintele ii sfatuia pe parinti astfel: “Domnule, copilul dumitale nu are chemare pentru carte, mai bine retrageti-l de la scoala, ca sa faca o meserie. Poate fi un bun pantofar sau croitor”.

In concluzie, disciplina era foarte stricta, baremul de notare era de o severitate extrema.